Pe scena teatrului George Ciprian din Buzău s-a produs în zilele de 13 și 14 noiembrie 2010 un fenomen ce poate fi comparat cu schimbarea bruscă a polilor magnetici ai pământului: s-a horit și jucat.

A hori înseamnă, în traducere, a cânta. Fac această precizare, concetățenilor mei, care au creierul îmbâcsit cu manele și au făcut piatră la suflet din pricina E-urilor cu care societatea de consum îi îndoapă.

S-a horit sâmbătă și duminică seara, dar nu ca la nunta unui bulibașă, ci ca în prima zi de naștere a poporului român; tradițional. În traducere, pentru cei ce se exprimă folosind cuvinte academice doar ca să-și mascheze partea atrofiată a creerului, incultura, tradițional înseamnă viață foarte veche, conservată de vicisitudinile vremurilor și de moarte în straie și cântece țărănești, unele mai vechi decât crucea pe care a fost răstignit Iisus.

Parcă la chemarea tulnicului s-au adunat pe scena teatrului tineri și tinere din toată țara, însoțiți de vârsnicii de la care au deprins dragostea pentru cântat. Nu au venit să facă parada modei sau alte fițe. Fiecare a adus moaște din trupul în descompunere al Țăranului român; cântecul vechi. Știți ce este cântecul vechi? Un antidot împotriva duhurilor moderne, care fac vieții noastre cearcăne adânci, și își varsă duhoarea în răcoarea respirației noastre.

Viața ne miroase a pustiu, sângele a cafea dată-n foc, sărutul fiind mai mult o mușcătură de șarpe. Doar cântecul tradițional miroase a eternitate. Ele, cântecele, sunt adevăratele moaște ce pot învia ceea ce moare în întregul poporului rămân: Țăranul.

Faptul că în Buzău a venit de, hăt departe, bătrâna țărancă Teodora, împreună cu fica ei Lenuța Purja și nepotul, e mult mai important decât vizita probabilă a președintelui Americii. S-ar fi cuvenit ca toți cei ce-și iubesc obârșia, viața, să urce pe scenă și să le pipăie sufletul punându-se, astfel, în situația lui Toma, care a cerut să pipăie rănile lui Iisus.

Două seri, pe scena teatrului buzoian a pulsat inima naturală, spirituală – nu a plămădită cu E-uri și alte scârboșenii – a cântecului tradițional.

Premiile acordate concurenților au fost formale întrucât, sunt sigur, de la Dumnezeu au primit atât cât prinzi în trei degete Sfânt Duh. Miruna Damian din Adâncata, Suceava, cred că avea un curcubeu în gât, iar sunetele cântecului se împodobeau din culorile lui. Dacă Miruna se va lăsa purtată de valurile modernității, va fi semn că sfârșitul lumii e pe aproape.

Coborâte parcă din icoană au fost Georgiana Munteanu și cu mătușa ei din Ivești, Galați, și celălalt grup, Sorina Asofronie, de 14 ani, împreună cu bunica ei din Pechea, Galați. Deosebirea ar fi că o icoană obișnuită e boantă, o gâdili cu rugăciunea și cine știe dacă se trezește din împietrire. În schimb icoana vie reprezentând cele patru femei, de care am amintit, au uns cu cântec rănile din sufletul ascultătorilor. Grupul din Ivești a cântat o variantă inedită a baladei Miorița, celălalt grup, din Pechea, intrepretând Balada lui Vatamanu. Cuvintele n-ar avea puterea să descrie sclipirea de cer din cântecul lor.

Profesorul Constantin Ieremie a adus din zona Sucevei două viori, două cobze și două tilinci. La vreme de criză economică și spirituală atât cobza cât și tilinca par a fi produse ieftine: pentru proști.

Sunt sigur că atunci când a conceput omul, Creatorul a jucat în jurul lui cu măiestria fraților Gheți, Alexandirna și Sebastian, față de care Mihai Petre, de la „dansez pentru tine”, este o biată marionetă prost mânuită - și a cântat rând pe rând din tilincă, vioară și cobză, dar i-a lipsit voacea suavă și frumusețea bălaie a Marianei Maximiuc. În schimb, a cântat la tilincă și din grumaz asemenea lui moș Nicolae Juravlea și a încetat auzind peste vremi cântecul din tilincă a adolescentului Gabriel Vașcovici.

Dacă Raiul ar coborâ pe pământ, nu ar trebui să-i lipsească taraful lui Gagiu din Soborul de Câmpie și tânărul viorist Ion Constantin Pobirci, care nu cred că are egal în angajații cu ora de pe la unele posturi de televiziune cu audiență la ignoranța națională. Nu trebue să lipsească taraful iscusitei Rela Ciulei din Gorj, cu vocea și frumusețea Ralucăi Căpitănescu de care, de ce să nu recunosc, m-am îndrăgostit. Cântecul Iulianei Bularca îmi dă impresia că ar veni din depărtări cu căruțe cu roți de lemn.

Tânărul Răzvan Roșca, din Marna, cheamă în fiecare dimineață cu tulnicul său soarele. Altfel ne-am dușmăni prin întuneric.

Sergiu Paul Chirileasa, cel mai tânăr concurent, a dovedit că învață cu sârg, de la bunicul său, cântece dătătoare de viață.

Dansul celor din Vinerea, Alba, a fost muncit noduros, interpretat cu o mândrie strigată, cinstită.

Îmi pare rău că din zona Buzăului, atât de bogată în nestemate ale muzicii tradiționale, nu a fost nici un concurent, dovadă grăitoare a lipsei de responsabilitate a celor care diriguiesc creația populară, prin necunoașterea potențialului creativ al buzoienilor. Singurul interes pentru ei fiind doar încrâncenata luptă pentru ciolan și festivități în scop profitabil...

 

Așadar, la Buzău, s-a horit cu sufletul. Sufletul acela trecut prin războiul de țesut, legănat în copae, limpezit în lacrimă, adormit cu cântecul. În tot acest răstimp, e posibil, ca în Buzău să se fi întâmplat al treilea război mondial sau, din spuma vremii să fi apărut fiara apocaliptică. Însă firul traditiei, care înseamnă conservarea vieții, a identității unui popor nu poate fi minimalizat. Cântecul dă colț și în piatră seacă și în miezul atomului care tocmai face explozie.

Mesajul Concursului de muzică tradițională, PRIN MUZICĂ, LA OBÂRȘII, a dovedit că viața se apără oricât ar fi jucată-n picioare.

E impresionant să vezi niște tineri care au curajul, dar și datoria, de a prelua povara spirituală a străbunilor pentru a o duce, indiferent de rănile cu care vor fi răsplătiți, până la întâlnirea cu proprii lor prunci, care acolo în intermundii, așteaptă să se nască.

Manifestarea a fost inițiată cu multă trudă și dăruire de membrii ASOCIAȚIEI RA-LIBRIS, un nume întâlnit tot mai des în promovarea valorilor culturii buzoiene, care se deosebește, în primul rând, prin responsabilitate de acei promotori de vendete spirituale. „Vinovat” de toată această frumoasă manifestare se face Marian Rădulescu, președintele asociației, care, modest ca întotdeauna, s-a ocupat ca spectatorii să aibă parte de un regal de muzică tradițională, iar concurenții să se simtă bine pe scenă și în afara secenei.

Amfitrion a fost, cine altul decât „baciul” Grigore Leșe, care cu măiestrie a reușit să ofere două seri de șezătoare cum n-a mai văzut Buzăul. Apreciez „încăpățânarea” sa de a nu admite concurenți cu impurități în cântec și lipsă de autorespect în comportament. A admis doar pe cei ce simt cântecul ca pe o rană de pe care trag coaja atunci când apare, întrucât muzica tradițională românească are sarcina globulelor roșii, luptă cu impuritățile care vor să distrugă ființa poporului român.